Mănăstirea Lipovu

Documentele cercetate dau informații, în secolele XVI-XVIII, mai mult despre mănăstire decât despre viața locuitorilor din acest cătun. Ascendența activității monahale a făcut posibil ca în anul 1670 mănăstirea, independentă, să fie renumită în sudul Câmpiei Bailestilor. Apoi, subordonata Patriarhiei de la Ierusalim, prin reprezentanța acesteia SF Gheorghe din București și ulterior ca metoh al mănăstirii Caluiu, dar și datorită luptelor de acaparare din partea boierilor locali, mănăstirea Lipovu a început să decadă devenind schit. Ultimul călugăr , Rafail, adus la schit în anul 1715 a murit necuminecat. Sub ocupația austriacă, între anii 1718-1739 cătunul Lipovu a fost depopulat, prilej pentru constituirea unuia nou prin reașezarea unei părți din populația pribeagă într-o nouă locație numită Lipovu Țuțuroaie ( după numele moșiei), vechiul cătun fiind cunoscut sub numele de Lipovu Românesc. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea populația a fost obligată să se strămute de pe moșiile proprietarilor Romanescu (Lipovu Românesc) şi Vladaianu (Lipovu Țuțuroaie) pe cea a Mănăstirii Caluiu.